Primăvara lui '83, undeva prin martie, parcă era chiar 8 martie, nu sunt sigur, au trecut cam mulți ani de atunci.
Eram adunați tot neamul la o petrecere la fratele mamei care urma să se mute, cu familie, cățel și purcel, în Grecia. Îmi aduc aminte de această petrecere din 2 motive, cumva legate între ele, pentru că cel de-al doilea e posibil să nu fi existat fără primul.
Primul ar fi acela că am luat țeapa cu păhărelul de ”lapte” (a se citi Ouzo cu câteva picături de apă în el). Fiind băutor ”profesionist” am dat păhărelul pe gât dintr-o înghițitură. No comment ce a urmat :D
Al doilea motiv a contribuit decisiv la prima parte a poveștii. În timp ce eu mă văitam că nu-mi mai simțeam nici limba, nici gâtul de la Ouzo, verișoara mea mă consolează ... lasă că-ți trece până plecăm noi în Grecia, poate veniți și voi. Se lasă liniștea, noroc că nu apăruseră încă muștele, s-ar fi auzit. Vară-mea o comisese. Ai mei aflaseră de taberele din Grecia și nu vroiau să ne lase, sub nici o formă așa că i-au instruit pe toți să nu ne spună nimic. Dar porumbelul ieșise și zbura în voie :)
Ce a urmat e greu de descris. Nopți nedormite, cârâieli, ce să faceți voi acolo de capul vostru, sunteți prea mici, nu se poate, dar nu a fost chip să se înțeleagă cu mine: eu vreau să merg și pace bună. Nu era vorba de bani, costurile au fost de cca. 1.500 lei pentru amândoi, pentru o lună, acoperind costurile cu pașaportul, vizele, un fel de contribuție plătită la înscriere și drumurile la București. Statul în Grecia și zborul erau acoperite de statul grec așa că nici ăsta nu a fost un argument. După vreo săptămână, aproape de termenul limită pentru înscrieri, i-am convins.
Au urmat 4 luni în care am plutit, nu-mi mai încăpeam în piele de bucurie, nu mai aveam răbdare, vroiam să vină mai repede 1 August, nebănuind, pe vremea aia ce însemna să-ți faci un pașaport sau cum e să obții o viză pentru ”iadul capitalist”, ca să citez din clasicii vremii.
Prima mare încercare a fost pașaportul. Completează ai mei formularul kilometric, cu toate informațiile posibile și imposibile, facem rost de toate actele, plătim toate taxele și ne prezentăm la ghișeul de pașapoarte care, pe vremea aia, era în clădirea securității (normal ...). Program de depus actele ... 2 ore pe săptămână, marțea, 14-16. Program de ridicat pașapoarte ... alte 2 ore, joia (sau invers, nu mai țin minte). Ajungem noi, stăm, așteptăm, trece ora de deschidere, nimeni nu mișca nimic. Ghișeul rămânea închis. Pe mine mă mănâncă-n ... cot ... și încep să fac scandal, ai mei nu știau cum să mă facă să tac din gură, eu nimic, ce fac ăștia acolo de nu mă lasă să mă duc să-mi văd de năzbâtiile mele :D
Până la urmă, după vreo oră, se deschide ghișeul și iese o mână. Mama îi dă actele, mâna se retrage și închide ghișeul. Asta e tot? ... întreb eu. Aveam să aflu că nu ... pentru că în 10 minute intram la primul meu ”interviu” cu un securist. După acesta, au mai urmat încă 4, la fiecare întoarcere din Grecia. M-a întâmpinat un tip drăguț, numai zâmbet, mi-a arătat un bol cu niște bomboane și mi-a zis să iau câte poftesc, după care a început învăluirea. Nu-mi aduc aminte exact ce m-a întrebat, dar ceea ce-l interesa cel mai tare era dacă mă mai întorc, de ce vrem noi să mergem neapărat la ”ăia”, ce vreau eu să văd. Cum nu aveam de gând să rămânem pe acolo, cel puțin eu nu știam :D, i-am răspuns la întrebări și asta a fost.
După vreo lună am primit pașapoartele. Primul pas era făcut. Urma al doilea ... viza. Altă tonă de hârtii, depus actele și ... emoții. Urma să luăm viza în dimineața în care plecam, înainte de a merge la aeroport.
Au urmat alte săptămâni de așteptare, luasem vacanță iar timpul trecea și mai greu. Dar ... a trecut, a venit ziua de 31 Iulie. Bagajele erau gata, valizele enorme, urma să plecăm pentru o lună și nimeni nu-și închipuia că o să stea cineva să spele haine :D iar noi nu mai aveam stare.
În ultima noapte înainte de plecare nu am fost în stare să închid un ochi, am citit, m-am zgâit pe geam numărând mașinile care treceau pe stradă ... orice dar nu somn. Când într-un final m-a ajuns oboseala se deschide ușa și intră tata ... deșteptarea, trenul nu ne așteaptă! Am plecat spre București cu primul tren de dimineață, era pe la 6 dacă-mi aduc bine aminte, am ațipit puțin în tren, am ajuns în Gara de Nord, am aflat cu greu ce autobuz trebuia să luăm spre Ambasada Greciei, ne-am luat pașapoartele cu viza și spre aeroport.
Prima informație a fost că eu urma să plec spre Atena iar sora mea către Salonic. Oricum urmau să fie tabere separate pentru băieți/fete așa că nu prea mai conta. Singura problemă urma să fie la întoarcere pentru că veneam cu avioane diferite, dar asta era departe, mai aveam o lună până atunci! Totul s-a derulat atât de repede încât în momentul în care m-am trezit singur în zona de checkin parcă abia mă trezisem. Dar ce mai conta, urma să plec în aventura vieții mele, așa credeam eu atunci, fără să bănuiesc măcar că era doar începutul. Ce a urmat după ce am ajuns în aeroport, vedeți aici.
(Va urma ...)
