De unde mi se trage ... primul zbor

Data, locul și momentul faptei: 1 August 1983, Aeroportul Internațional București-Otopeni (parcă așa se numea pe atunci), undeva în jurul prânzului.

O trupă de peste 200 de copii așteaptă să facă checkin-ul. Printre ei, pierdut în marea de necunoscuți, eu încerc să îmi maschez cumva emoțiile de dinaintea primului zbor și, în același timp, să mă prind cu ce se mănâncă operațiunea asta ciudată, nu cumva să rămân de căruță. La nici 12 ani este o treabă cam complicată, dar trebuie să o scot cumva la capăt, de la 5 ani mersesem anual singur în tabere și nu mă pierdusem (de tot ...) niciodată.

Pe atunci, controlul de securitate se făcea chiar la porțile de intrare în terminal iar însoțitorii rămâneau afară, așa că eram complet dezorientat. La un moment dat mi se pare că văd o față cunoscută, parcă fusese în compartimentul de alături în trenul cu care venisem de dimineață de la Brăila. Mă duc glonț la el:

 - Salut, eu sunt George, sunt din Brăila și parcă te-am văzut în trenul de dimineață. Cumva mergi și tu în Grecia?

 - Ăăă ... păăăăi ... da, merg în Grecia dar habar n-am ce să fac acum, ai mei au plecat și m-au debarcat aici. Ăăă ... mă cheamă Silviu.

Gata, o comisesem, eram doi pierduți în aeroport, nu mai eram singur! Teama aceasta de a călători singur am avut-o, se pare, de la începuturi și încă mai trebuie să mă tratez. Dar, din acel moment mi-am revenit la normal, l-am lăsat pe tovarășul de suferință să păzească bagajele (nu că ar fi fost nevoie, aeroportul mustea de milițieni, mai mult sau mai puțin atenți la orice mișcare) și am plecat în explorare. În 5 minute aflasem că spre Atena, unde fusesem repartizat, urmau să plece 2 avioane, un IL-18 în care urmau să urce primii care făceau checkin-ul și un TU-154 pentru întârziați. Cum cozile la checkin erau deja mari m-am pus pe adunat informații despre avioane. După alte câteva minute luasem hotărârea ... mergem cu Tupolev-ul, e cel mai tare din hangare ... așa că, mai încet cu îngrămădeala, am căutat un loc strategic în coadă astfel încât să ne putem alege locurile în cel de-al doilea avion. Și le-am ales bine. Amândoi la geam, în fața aripii, să vedem bine de tot pe unde zburăm.

Pentru că mâine aniversez 30 de ani de la primul zbor, voi vorbi puțin despre avion, TU-154, urmând să revin la cum am ajuns să plec și ce aventuri am avut la întoarcere în episoadele următoare.

TU-154. Sursa: flickr.com

Prin anii '60 sovieticii își puneau serios problema înlocuirii vechilor TU-104, AN-10 și IL-18 de pe zborurile pe distanțe medii așa că au însărcinat Biroul de Proiectare Tupolev să realizeze un avion care trebuia să poată zbura cu o viteză de croazieră de cel puțin 900 km/h, să poată ateriza (aproape) oriunde și pe orice fel de suprafață și să poată transporta o încărcătură utilă de 16-18.000 kg la 3-4.000 km distanță.

După câțiva ani de muncă și, spun gurile rele, de inspirație de la capitalistul Boeing 727, pe 4 Octombrie 1968 își lua zborul prototipul avionului ce urma să devină ”calul de povară” sau ”cărăușul polar” al Aeroflot pentru următoarele 4 decenii. Pentru a înțelege importanța acestui avion pentru flota Aeroflot, în 1990, TU-154 a transportat mai mult de jumătate din numărul total de pasageri/km ai companiei. Ultimul zbor operat de Aeroflot cu avion TU-154 a fost Ekaterinburg - Moscova pe 31 Decembrie 2009.

În următorii 40 de ani au fost fabricate 1.027 unități TU-154, în peste 10 variante constructive, de pasageri sau cargo, civile și militare, inclusiv o versiune care a fost folosită de cosmonauții care se antrenau pentru operarea navetei spațiale rusești Buran. TU-154 a fost ales ca avion de antrenament pentru cosmonauții de pe Buran pentru faptul că a fost singurul avion capabil să realizeze practic o coborâre abruptă și o aterizare similară cu a navetei.

Dintre cele 1.027 de unități construite, 104 încă mai zburau în urmă cu un an și jumătate, 110 au fost implicate în diferite incidente, 69 dintre acestea s-au soldat cu pierderea avionului dar numai 39 au avut victime. Dintre accidentele cu victime, în 18 dintre ele și-au pierdut viața toți pasagerii și membrii echipajului iar în 4 accidente au fost implicate avioane fără pasageri la bord. O parte din accidentele cu victime au avut la origine atacuri teroriste. În 2 dintre aceste accidente cu victime au fost implicate 2 aeronave TU-154 ale Tarom. Prima, YR-TPH, s-a prăbușit în mare, la numai câteva sute de metri de capătul pistei de aterizare, în Mauritania, în 1980, înregistrându-se o singură victimă dintre cei 168 pasageri și membri ai echipajului iar a doua, YR-TPJ, s-a prăbușit la decolare, în 1989, din cauza unui motor care nu a funcționat corect, toți cei 5 membri ai echipajului pierzându-și viața.

Câteva date tehnice:

 - viteza de croazieră: 950 km/h, una dintre cele mai ridicate viteze realizate e avioanele de linie;

 - autonomie: 2.850 - 6.000 km, funcție de model;

 - greutate maximă la decolare: 98-104.000 kg;

 - capacitate: 114-180 locuri;

 - durata de viață: 45.000 ore (18.000 cicluri decolare/aterizare) dar prin modernizări succesive ajunge la 80.000 ore;

Cele mai importante caracteristici ale acestui avion sunt, totuși, supramotorizarea și supradimensionarea trenului de aterizare. Aceste două caracteristici i-au permis operarea pe suprafețe considerate improprii de marea majoritate a aeronavelor civile și, uneori, chiar militare. TU-154 a fost proiectat pentru a putea opera pe piste de pământ, pe gheață sau pe zăpadă bătătorită fără a avea nevoie de facilități la sol așa cum au nevoie marea majoritate a aeronavelor civile. Suprafața unui lac înghețat de pe care s-a curățat în prealabil zăpada este o pistă numai bună pentru acest avion.

În Septembrie 2010, un TU-154 a fost implicat într-un incident cauzat de pierderea a 3 din cele 4 generatoare și a fost forțat să aterizeze de urgență pe o pistă de numai câteva sute de metri a unui aerodrom militar abandonat de mai bine de 10 ani. În urma accidentului nu s-a înregistrat nici o victimă, iar după ce l-au cârpit puțin l-au ... „trimis” la reparatii.

Deși după TU-154 am mai zburat cu tot felul de avioane, de la unele care sunt deja istorie (B707, B727, BAC 1-11 sau mândria industriei românești de dinainte de '89 ... Rombac 1-11), până la ”balena zburătoare” A380, acest avion mi-a rămas în suflet ca fiind ... primul, cel mai tare avion cu care am zburat vreodată, avionul în care am simțit pentru prima dată că mă scufund în scaun în timpul accelerării. Datorită lui cred că am ajuns să îndrăgesc zborul și deși am multe zboruri la activ, de fiecare dată când mă sui într-un avion, mă simt ca atunci, la 12 ani, când așteptam cuminte în scaun, cu centura pusă, să văd ce se întâmplă, cum o putea măgăoaia asta de metal să se ridice în aer!

(Va urma ...)